You are not logged in.

Dear visitor, welcome to Romania - The Community Forum (RTC). If this is your first visit here, please read the Help. It explains in detail how this page works. To use all features of this page, you should consider registering. Please use the registration form, to register here or read more information about the registration process. If you are already registered, please login here.

infosud-est

Cristian Andrei Leonte Redactor sef Info Sud-Est

  • "infosud-est" started this thread

Posts: 8

Date of registration: Apr 28th 2015

Location: Constanta

  • Send private message

1

Tuesday, May 5th 2015, 7:46am

Din albumul memoriei stricate. Fantomele Pieței Ovidiu

Fantomele Pietei Ovidiu



CASA TOROSIAN: Parfum de modă veche armenească
Casa Torosian

Când veacul trecut se năştea, în piaţa Ovidiu se ridicau de zor două clădiri emblematice: în colţul ei de nord-vest, foarte aproape de locuinţa Alicei Wegener, hotelul şi restaurantul lui Gheorghe Hrisicos iar, în faţa mării, în latura estică, casa lui Nazaret Torosian.

Erau aşteptate cu nerăbdare de toţi aceia care frecventau restaurantele, cafenelele, librăriile, sălile de spectacole sau saloanele de înfrumuseţare din jurul statuii poetului.

Inima oraşului avea nevoie de noutăţi pentru că, de câţiva ani, un inginer pe nume Anghel Saligny construise un port modern, în care puteau acosta acum şi nave cu abur, de mare tonaj, care sfidau modestele caice otomane şi, o minunăţie şi mai mare, de la Bucureşti, pe drumul de fier, puteai trece Dunărea în drum spre Constanţa pe un pod cu dantelărie de fier, unic în Europa prin mărime şi amploarea deschiderii arcelor.

La „Bristol” se adunau, zi şi noapte, toţi aceia care făceau comerţ în oraş. Un fel de bursă, cu pariuri de zvonuri şi contracte încheiate avant la lettre, la o cafea la nisip sau cu lapte, după moda franţuzească.

Puteai alege şi un ţap de bere bună, de Bragadiru, după moda nemţească. Români şi vorbitori din toate naţiile Levantului şi Europei ştiau bine unde să tragă în Constanţa pentru o discuţie din care să mai câştige în plus: oraşul era într-o dezvoltare impetuoasă iar România mică pulsa prin noul şi modernul ei port.

Plata se făcea în toate monedele lumii, de la lei, franci şi mahmudele otomane, până la drahme greceşti sau coroane austro-ungare. Chelnerii nu erau deloc uimiţi şi ştiau mereu să aducă restul potrivit.

Nazaret Torosian,
1894: Adolf Linz, Constanta
mare proprietar armean, a apelat la Adolf Linz ca să-i construiască casa: pe faţada principală a insistat să se înscrie N.K.T. şi anul în care a început să o locuiască, 1900.

Cu un parter generos, care ţinea cât întregul spaţiu al imobilului, Torosian mai beneficia de două etaje, cu ferestre înalte şi dreptunghiulare, cu vedere spre piaţă, şi de o mansardă.

Adolf Linz pare că s-a jucat cu faţada casei armeanului pentru că nu s-a decis în care stil să o finiseze: balcoanele, deschiderea ferestrelor, pilaştrii centrali şi chiar frontoanele aparţin modei neoclasicului atotputernic.

Totuşi, cum de ceva vreme o altă năzbâtie modernă, arhitectonică, doar ce apăruse în Europa, Linz a adăugat şi destule elemente de art-nouveau: ghirlandele care conturează întreaga faţadă, ancadramentele ferestrelor de la cartuşul din mijloc, acoperământul balcoanelor de la ultimul etaj, lanterna centrală a mansardei şi chiar cei doi bulbi frontali, care completează tronsoanele extreme ale clădirii.

Un stil eclectic, de tranziţie, care la vremea lui a uimit pe toţi aceia care se aflau în piaţă. Şi care, din primele zile, a dat o notorietate fără precedent casei.

Şi nu putea să fie altfel pentru că, la parter, armeanului bogat i-a trecut prin minte să deschidă un local de „high life”, cum îi plăcea presei să-i facă reclamă, cu nume european: „Bristol”.

La etaje, Torosian a decis să deschidă un hotel de lux: avea bani şi putea să câştige în plus mai ales. Se simţea, cumva, şi binecuvântat de Cel de Sus după ce ctitorise, prin cartierul grecesc, mai jos de teatrul „Elpis”, Biserica Armenească, cu vreo decenii mai devreme.

[...]

Bijuteria art-nouveau a grecului Logaridis
Casa Logaridis

Lângă casa armeanului Nazaret Torosian, un grec, Alexandru Logaridis, mare comerciant de cereale şi lână prin portul Constanţei a cumpărat un vechi imobil de paiantă şi piatră de la un partener de afaceri, un evreu pe nume Bercovici, şi s-a apucat să-şi ridice, şi el, un mic palat.

Terenul era mult mai mic decât al lui Torosian aşa încât, în 1905, când este gata, casa grecului era abia jumătate din cea a vecinului.

Locuinţa lui Logaridis avea parter, două etaje şi o mansardă. De data aceasta, cunoscătorii nu mai aveau nicio îndoială: stilul francez al art-nouveau-ului era dominant, făcând din această faţadă una de referinţă între construcţiile particulare ale oraşului.

Fiecare etaj dispunea de câte două ferestre înspre piaţă. La primul nivel, ancadramentele sunt imense, aproape cât înălţimea pereţilor camerei, cu frumoase ghirlande decorative: totul aduce aminte, instinctiv, de ceea ce constănţenii vor vedea, peste câţiva ani, la noul Cazino de pe faleza oraşului. Un balcon împărţit între cele două încăperi de la stradă sunt frumos desenate în piatră, cu motive florale.

O fi fost vorba, poate, despre acelaşi arhitect, care şi-a încercat norocul mai întâi cu un imobil de mai mici dimensiuni? Lanterna centrală, de la mansardă, este mult mai înaltă decât a vecinului Torosian dar respectă întru totul regulile arhitecturii în care este construită clădirea.

[...]

Casa lui Constantin Nichifor: five o’clock la sediul partidului lui Take Ionescu
În vecinătatea angrosistului grec de cereale un român, avocat, căruia îi plăcea mult politica, a cumpărat şi el teren. Constantin Nichifor l-a căutat pe Adolf Linz şi austriacul i-a construit o casă de aceleaşi dimensiuni ca a lui Logaridis, cu parter, două etaje şi o mansardă. În 1908, când a dat în folosinţă noul imobil, experimentatul Linz nu mai avea niciun dubiu în ceea ce priveşte tendinţele modei în arhitectură: imobilul lui Nichifor este în perfect stil art- nouveau, cu ferestre imense la primul nivel şi cu un balcon de feronerie frumos lucrată la etajul superior. Spre deosebire de casa Logaridis, la casa Nichifor surprinde faţada mansardei, cu o imensă şi complicată lanternă centrală, crenelată migălos, şi cu un brâu sculptat care traversează întregul nivel şi uneşte cele două ferestre tipice art- nouveau-ului.

La parter, vecinul român a deschis celebra cofetărie „Pariziana”, cea care a adus, la Constanţa, moda lui five o’clock, cu prăjituri bune, ceai, vermut, vinuri vechi, şampanie Mumm şi cafele după tipic occidental. Doamnele din înalta societate plăteau oricât pentru o rezervare acolo iar ora ceaiului se transforma, nu de puţine ori, în şezători întinse cu discuţii aprinse despre ultimele evenimente mondene din oraş. Repede a devenit evident că nu existai în protipendadă dacă nu te afişai în acest local pentru că nicăieri nu puteai observa, mai bine, noile toalete ale doamnelor sau accesoriile, scumpe foc, aduse de la Paris sau de prin Orient. Nu puţini vorbeau că la „Pariziana” este la fel ca la „Capşa”, în Bucureşti.

Primul etaj, proprietarul l-a închiriat în întregime pentru filiala locală a Partidului Conservator Democrat. Take Ionescu, şeful partidului, a ţinut să deschidă personal noul sediu, la 13 iunie 1910, spre bucuria ciracilor politici şi, mai ales, a lui Nichifor. Băiat modest, de prăvălie, din Ploieşti, Take Ionescu o fi aprins multe iluzii de mărire în politica românească de dinainte de Primul Război Mondial, când locurile în Parlament, şi voturile aferente, se negociau interminabil prin cafenele şi la întrunirile mondene. Poate şi proprietarul casei o fi crezut, la un moment dat, că veşnicul ministeriabil conservator-democrat îl va duce la Bucureşti, într-un post mai important. Nu a fost să fie pentru că peste România şi politica ei au venit vremurile războiului din 1916- 1918 şi nimic nu a mai fost la fel, după aceea.

Nici casa aceasta nu a avut mai mult noroc. Din motive care ţin, cel mai probabil, de dorinţa moştenitorilor de a recompartimenta cât mai avantajos terenul central din piaţa Ovidiu, imobilul a fost demolat la sfârşitul anilor 20 şi, în locul lui, a fost construit, câţiva ani mai târziu, un cochet bloc de apartamente, în stil cubist, cu balcoane spre piaţă şi spre mare. Clădirea interbelică, rămasă în picioare şi astăzi, în faţa hotelului „Mercur”, a fost naţionalizată în timpul regimului comunist şi transformată, conform modei, în sediu administrativ pentru diversele birouri ale administraţiei locale.

[...]

„Palat“-ul evreului Ben Takvor
În partea dinspre nord a casei Torosian, prin 1912 acelaşi arhitect Adolf Linz primeşte o nouă comandă: tot o clădire cu parter, două etaje şi o mansardă. Un evreu, comerciant, Ben Takvor, a decis să cumpere şi el un teren în piaţa Ovidiu. În vara războiului balcanic din 1913, când trupele române au trecut Dunărea şi s-au apropiat de Sofia, în Constanţa se simţea izul unui viitor nesperat cu câteva decenii în urmă. Abia se deschisese, pe faleză, cel mai luxos cazino din jumătatea răsăriteană a Europei şi, lângă el, un hotel de vis, cu un lux fără precedent şi la preţuri fabuloase pentru confort: „Palace”. De aceea, investiţiile imobiliare, mai ales acelea din centru, trebuiau să treacă praguri exorbitante sau să provoace clientela cu lucruri nemaiîntâlnite. Casa vecină armeanului Torosian a găsit soluţia: la parter a găzduit cel mai modern cinematograf al oraşului, „Palat”, nume preluat de întregul imobil.

Inaugurată în acea vară fierbinte şi plină de speranţe de mărire a României, din 1913, noua clădire avea un stil art nouveau chiar mai pregnant decât al suratelor sale din linia estică a pieţii, cu ferestre enorme, dispuse pe aproape întreaga suprafaţă a pereţilor. Balcoane frumoase, din lucrate în piatră, stilizate, stăpâneau părţile laterale în vreme ce mansarda se deosebeşte prin linie sobră, liniştită a deschiderilor şi prin modestia lanternelor care asigurau luminozitatea interioară. Filme aduse din întreaga Europă şi chiar din America, expoziţii de artă, spectacole caritabile, seri de varieteu, toate au făcut deliciul unui public pestriţ, de oameni bogaţi sau obişnuiţi, români şi străini, care intrau în „Palat”, înainte sau după o seară la una dintre nenumăratele alte distracţii din piaţă. Miasmele războiului mondial care bântuia întregul continent nu loviseră, încă, lumea galantă a Constanţei.

„Palat”-ul a avut aceeaşi istorie ca a vecinelor: vremurile bune, cu parfum memorabil au fost înlocuite de transformarea în spital şi cazarmă pentru trupele bulgare, între 1916- 1918. Nici în celălalt război, între 1941- 1944, nu a dus-o mai bine: hotelul a fost închis din lipsă de clienţi iar sala de specatcole a devenit repede inutilă pentru că regulamentele militare interziceau circulaţia pe timpul nopţii. Armata Roşie sovietică, şi ea încântată de piaţa Ovidiu, a rechiziţionat clădirea imediat ce a ocupat oraşul şi, puţin timp după aceea, a fost naţionalizată de noul regim comunist, în 1948. Aproape patru decenii a găzduit camere ieftine la etaj, cu mobilă ieftină şi fără facilităţi iar luxosul cinematograf a fost transformat într-un restaurant-braserie, cu nume obişnuit, „Victoria”, în care, cel mai adesea, găseai sindicalişti veniţi cu bilete la odihnă.

Viaţa vechiului „Palat” a fost curmată, ca şi a vecinei Torosian, de buldozere în anul 1985.

[...]

Bulgarul Hagi Zecio Lulov și „Elita“ Pieței Ovidiu
Ultimul născut pe latura estică a pieţei Ovidiu este hotelul „Elita”, pe care un proprietar bulgar, Hagi Zecio Lulov, a început să îl construiască în primăvara anului 1914, tot sub planurile lui Adolf Linz. O clădire extrem de trainică, din piatră şi cu fundaţii şi pereţi de beton, cu parter, două etaje şi mansardă, în acelaşi dominant, pentru Constanţa, art-nouveau. Ferestrele, înalte şi dreptunghiulare, erau completate, simetric, la fiecare etaj, de balcoane din piatră (la primul nivel) şi din feronerie simplă la parter şi, foarte excentric, pe toată întinderea mansardei. Colţurile laterale erau supraînălţate, dispunând de balcoane semicirculare din feronerie, cu ferestre mari şi, simetric, cu câte două lanterne specifice. Ghirlande art nouveau configurau ancadramentele superioare, la al doilea nivel şi la mansardă.

Era nevoie de un nou hotel, modern, în Constanţa, şi proprietarul bulgar a ştiut să investească. De mulţi bani a fost nevoie dar camerele erau extrem de confortabile, cu baie, telefon şi încălzire centrală. De când apăruse războiul mondial, în vara anului 1914, frontierele erau închise iar în marile staţiuni de prin Europa, maritime şi montane, nu mai ajungea nimeni, fiind pustiite sau transformate în sanatorii pentru soldaţii răniţi. România mică, neutră şi cu o elită extrem de sofisticată şi potentă financiar, avea puţine variante de vilegiatură în ţară şi, în aceşti doi ani ai păcii ei, până la sărbătoarea Sf. Marii a anului 1916, proprietarii din turism nu se puteau plânge că le merge rău în afaceri. Nici Lulov nu putea să zică altceva deşi, la Constanţa, chiar în piaţa Ovidiu, concurenţa era extrem de agresivă. Ca să o scoată la capăt, neputând ţine pasul cu restaurantele de lux din vecini, a găsit de cuviinţă să deschidă la parter, din primăvara anului 1916, un salon ad-hoc de pictură. Nu şi-a mai contabilizat succesul pentru că istoria a vrut ca sezonul estival al acelui an să nu fie unul paşnic.

Soldaţii bulgari, compatrioţii patronului de la „Elita”, au ocupat hotelul în octombrie 1916 şi au rămas acolo, neinvitaţi, trei toamne la rând. Evident, fără să plătească. Iar la plecare, pagubele erau imense: nici mobilă, nici lemnărie, parterul ars în urma unor incendii succesive iar ferestrele, toate, sparte.

Patru ani au durat reparaţiile: în vara anului 1922, ziarele constănţene anunţau redeschiderea hotelului şi restaurantului, având, în plus acum, şi o orchestră. „Unicul salon din Constanţa care rivalizează cu cele mai mari localuri din Occident”, titra, undeva, un cotidian local. Bucătăria era fără mari pretenţii, pentru că era greu să ţii pasul cu vecinii mai sofisticaţi: tradiţia românească, cu grătare de mititei şi fripturi, şi cea balcanică au fost promovate intens. Şi reţeta a avut succes. Imediat după deschidere, bulgarul a mai construit, în stânga hotelului, o imensă anexă, cu un singur nivel, unde se puteau servi meniuri mai puţin sofisticate dar cu clientelă îmbelşugată. Această anexă a hotelului „Elita” să o reţineţi!

Erau vorbe destule prin oraş că, la unul dintre etajele „Elitei”, într-un apartament zugrăvit cu flori roşii, palmieri portocalii şi papagali albaşri, locuia cu agrementul proprietarului, o anumită madame Wilma care putea asigura, contra cost, desigur, la orice oră, o companie feminină tuturor turiştilor care vroiau să petreacă la cabaretul „Britania”, puţin mai jos Moscheea Regală. De obicei, era vorba despre artiste de cabaret, venite de pretutindeni de prin Europa, la Constanţa, pentru spectacole de succes şi, mai ales, pentru aprecierea publicului cunoscător.

[...]

Florin Anghel
Cristian Andrei Leonte

redactia@info-sud-est.ro

https://www.facebook.com/cristianandrei.leonte / redactia@info-sud-est.ro